În cadrul sistemului juridic penal român, legiuitorul a prevăzut măsuri alternative de gestionare a răspunderii penale care să permită evitarea consecințelor sociale și profesionale pe termen lung, precum înscrierea sancțiunii penale în cazierul judiciar. Două astfel de măsuri sunt renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, reglementate în Codul penal român (Legea nr. 286/2009). Aceste instituții sunt menite să încurajeze reintegrarea socială a infractorilor care comit fapte cu o gravitate redusă și care prezintă un risc social scăzut.

1. RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI

Renunțarea la aplicarea pedepsei este reglementată de art. 80-82 din Codul penal și reprezintă o modalitate prin care instanța penală decide să nu aplice o pedeapsă, deși constată că fapta constituie infracțiune și că inculpatul este vinovat.

1.1. Condițiile generale ale renunțării la aplicarea pedepsei

Conform art. 80 alin. (1) din Codul penal, renunțarea la aplicarea pedepsei este posibilă atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții cumulative:

• Gravitatea redusă a infracțiunii: infracțiunea comisă trebuie să prezinte un grad de pericol social redus;
• Persoana inculpatului: se ia în considerare conduita anterioară a inculpatului, atitudinea acestuia după săvârșirea infracțiunii și eforturile de a repara prejudiciul;
• Lipsa antecedentelor penale: este obligatoriu ca inculpatul să nu fi suferit anterior condamnări penale;
• Impactul asupra ordinii de drept: instanța trebuie să constate că aplicarea unei pedepse nu este necesară pentru prevenirea săvârșirii altor infracțiuni și menținerea ordinii de drept.

1.2. Procedura aplicabilă

Potrivit art. 81 alin. (1), dacă instanța decide renunțarea la aplicarea pedepsei, aceasta va pronunța o hotărâre care conține un avertisment, fără aplicarea vreunei pedepse. Aceasta include o atenționare adresată inculpatului, având rolul de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni. Hotărârea nu determină înscrierea în cazierul judiciar, conform prevederilor art. 8 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar.

1.3. Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Principala consecință juridică este că inculpatul nu suportă o pedeapsă propriu-zisă și nu este afectat de consecințele pe termen lung ale unei condamnări penale. Totuși, conform art. 82 alin. (3) dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte o pedeapsă, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară cu noua infracțiune.

2.    AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

Amânarea aplicării pedepsei, reglementată de art. 83-90 din Codul penal, reprezintă o altă modalitate alternativă de executare a pedepsei, în care instanța decide să amâne aplicarea efectivă a sancțiunii, stabilind un termen de supraveghere. Această instituție are ca scop principal monitorizarea conduitei inculpatului și reabilitarea sa fără a implica detenția sau alte pedepse restrictive.

2.1. Condițiile amânării aplicării pedepsei

Potrivit art. 83 alin. (1) din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

• Pedeapsa aplicabilă: pedeapsa stabilită de instanță trebuie să fie închisoare de cel mult 2 ani sau amendă;
• Lipsa antecedentelor penale: inculpatul nu trebuie să fi suferit anterior condamnări penale;
• Conduita inculpatului: instanța analizează circumstanțele personale ale inculpatului, precum și atitudinea acestuia înainte și după comiterea faptei.
• Prejudiciul produs: dacă infracțiunea a cauzat un prejudiciu, inculpatul trebuie să depună eforturi pentru repararea acestuia;
• Impactul asupra societății: se evaluează dacă aplicarea pedepsei este necesară pentru prevenirea săvârșirii altor infracțiuni.

Cu titlu de noutate, prin Legea 172/2024 legiuitorul a intervenit asupra dispozițiilor ”amânării aplicaării pedepselor”, prin interdicția de a mai fi acordată de către magistrați această măsură de executare a pedepsei, în cazul săvârșirii infracțiunilor de ”conducerea unui vehicul fără permis de conducere”, faptă prevăzută și sancționată de art. 335 Cod penal, respectiv de ”conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe”, faptă prevăzută și sancționată de art. 336 Cod penal.

2.2. Procedura și obligațiile impuse

Dacă instanța dispune amânarea aplicării pedepsei, aceasta va stabili un termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 84 alin. (1). În această perioadă, inculpatului îi pot fi impuse obligații, printre care:

• Prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității, conform art. 85 alin. (2) lit. b), pentru o perioadă de 30-60 de zile;
• Respectarea altor măsuri de supraveghere, precum prezentarea periodică la serviciul de probațiune sau interzicerea consumului de alcool în anumite locuri.
•  

2.3.Consecințele nerespectării condițiilor

Potrivit art. 88 alin. (1), dacă inculpatul comite o nouă infracțiune în termenul de supraveghere sau încalcă cu rea-credință obligațiile impuse, instanța poate dispune revocarea amânării aplicării pedepsei. În acest caz, se va aplica pedeapsa stabilită inițial, alături de sancțiunea corespunzătoare noii infracțiuni.

3.    DIFERENȚE ÎNTRE RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI ȘI AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

Deși ambele instituții urmăresc evitarea consecințelor pe termen lung ale unei condamnări penale, există diferențe esențiale între ele:

Momentul aplicării pedepsei

• Renunțarea la aplicarea pedepsei presupune că inculpatul nu va suporta nicio sancțiune penală efectivă;
• Amânarea aplicării pedepsei presupune stabilirea unei sancțiuni, dar executarea acesteia este suspendată pe durata termenului de supraveghere.

Supravegherea inculpatului

• În cazul renunțării, inculpatul nu este plasat sub supraveghere;
• În cazul amânării, inculpatul este monitorizat și trebuie să respecte anumite obligații pe durata termenului de supraveghere, iar pe întreaga durată să nu comită vreo infracțiune, indiferent de natura sau gravitatea acesteia.

Consecințele unei noi infracțiuni

• În cazul renunțării, revocarea poate implica aplicarea unei sancțiuni doar pentru infracțiunea ulterioară;
• În cazul amânării, revocarea atrage executarea pedepsei stabilite inițial, cumulativ cu sancțiunea noii infracțiuni.

4.    IMPLICAȚII PRIVIND CAZIERUL JUDICIAR

Un aspect esențial al ambelor instituții este că acestea nu determină înscrierea sancțiunii în cazierul judiciar, conform prevederilor art. 8 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. Acest lucru oferă inculpatului oportunitatea de a-și menține un statut social și profesional favorabil, fără stigmatizarea asociată unei condamnări penale.

Renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei sunt instituții juridice moderne, care reflectă o abordare echilibrată a justiției penale, centrată pe reabilitarea și integrarea socială a inculpatului. Acestea sunt măsuri esențiale pentru persoanele care comit infracțiuni minore, oferindu-le o a doua șansă fără a fi marcate permanent de antecedente penale. Cunoscut fiind faptul că antecedentele penale au un impact deosebit de mare – atât asupra persoanei în sine, cât și asupra victimelor –, aceste alternative sunt foarte eficiente, atât timp cât se aplică în conformitatea literei legii.

Deși ambele măsuri implică evaluarea riguroasă a circumstanțelor personale și a faptei, aplicarea lor demonstrează că sistemul juridic român prioritizează prevenția și reintegrarea în societate în detrimentul pedepsei punitive, acolo unde aceasta nu este absolut necesară. Drept urmare, astfel de alternative, atât timp cât sunt întocmai aplicate, au viabilitate în reintegrarea individului în mediul social și profesional, atât timp cât nu a prezentat și nici nu prezintă vreun pericol pentru bunăstarea și pacea societății din care face parte.

Citeste si: Distrugerea simplă și calificată